Se pare că subiectul dezvoltării regionale a Republicii Moldova, atât de controversat şi complex, prinde contur. Nu doar recentele proiecte de dezvoltare regională, anunţate de către Consiliul Naţional de Coordonare a Dezvoltării Regionale, dar şi planul unei noi Strategii Naţionale de Dezvoltare Regională confirmă acest lucru. Însă acţiunile nu se opresc aici – provocările unor reforme ample şi a unei reale creşteri economice locale impun eforturi susţinute.

În scopul „derulării” unei politici eficiente de dezvoltare regională, cu siguranţă avem modele de orientare. Ar fi, spre exemplu, cazul Uniunii Europene. Acolo au înţeles imperativul unei dezvoltări locale încă din anii ’50 ai secolului trecut, ulterior creându-se Fondul European de Dezvoltare Regională, iar istoricul creşterii economice regionale şi a nucleelor de dezvoltare are o istorie mult mai veche. Uniunea Europeană a testat mecanismele dezvoltării regionale, iar rezultatele foarte pozitive au fost generate de către un management fructuos şi o bună planificare. Acestea ar fi doar careva din elementele pe care Republica Moldova ar putea să le preia pentru propria sa dezvoltare regională.

Concentrarea economică în jurul capitalei, managementul defectuos al Administraţiei Publice Locale, dependenţa dezvoltării oraşelor mici de un număr restrâns de întreprinderi industriale mari, necesitatea tot mai stringentă de dezvoltare locală – toate acestea sunt probleme actuale şi reale, cu impact important asupra nivelului de trai al populaţiei, fie aceasta urbană sau rurală.

Ce avem la moment?

Situaţia actuală impune acţiuni – rapide, eficiente şi pe termen lung. Gestionarea politicii de dezvoltare regională de către Ministerul Construcţiilor şi Dezvoltării Regionale a relevat crearea a şase regiuni de dezvoltare, care se doresc a fi nuclee de concentrare a activităţii economice. Accentul pe dezvoltarea întreprinderilor, a atragerii investiţiilor şi a îmbunătăţirii infrastructurii sunt doar câteva din „orizonturile vizate” de către autorităţile centrale, locale şi a conlucrării parteneriale.

Cadrul normativ şi, preponderent, Legea nr.438 – XVI (privind dezvoltarea regională) creează premisele legale ale obiectivelor şi a instrumentelor necesare unei bune funcţionări, iar Regiunile de Dezvoltare Nord, Sud, Centru, UTA Găgăuzia, municipiul Chişinău şi raioanele din stânga Nistrului devin subiecte ale intervenţiei şi teritorii care sunt privite prin prisma infrastructurii locale şi a Agenţiilor de Dezvoltare Regională respective.

Premisele fac diferenţa

Întrucât atestăm specializări şi deosebiri în profil teritorial, abordarea dezvoltării regionale, pe de o parte, ar trebui să combine caracteristicile regionale, iar pe de altă parte, să încerce o politică de valorificare anume a acelor priorităţi teritoriale, care ar da naştere unei competitivităţi naţionale, cu atât mai mult cu cât racordarea legislaţiei naţionale la exigenţele europene presupune şi un cadru legal cu privire la dezvoltarea regională, subiect tot mai „fierbinte” în cadrul discuţiilor la diferite niveluri.

Aşezările umane se diferenţiază semnificativ şi se manifestă ca atare din punct de vedere demografico-economic. Liderul densităţii populaţiei este, la sigur, municipiul Chişinăul, cu peste 1380 de locuitori la un kilometru pătrat, urmat de Bălţi şi Ungheni, ambele cu peste 1100 locuitori/km2 .Totodată, este interesant faptul că centrul regional din sud – oraşul Cahul, se află printre ultimele poziţii din clasament, cu mai puţin de 800 de locuitori/km2.

Pe de altă parte, se conturează o „logistică” a dezvoltării regionale, prin sistemul căilor de comunicaţii şi a distanţelor dintre localităţi. Viaţa social-economică a regiunii de Nord este concentrată, evident, în jurul oraşului Bălţi, datorită unei distanţe destul de mari faţă de Chişinău, care este, la rândul său, „focarul” zonei Centru, pe când regiunea de Sud nu dispune de un astfel de nucleu, având oraşe relativ mari, precum Taraclia, Cahul şi Comrat.

Ultimele cercetări arată că şi Produsul Intern Brut este un motiv al decalajului regiunilor de dezvoltare al Republicii Moldova. Chişinăul înglobează mai mult de 45% din PIB-ul naţional, restul valorii fiind repartizate regiunii de Nord şi ulterior, regiunii de Sud (unde UTA Găgăuzia contribuie cu doar circa 3% la PIB-ul naţional). Totodată, regiunea de Nord înregistrează cele mai mari salarii medii – peste 2700 lei la începutul anului curent, comparativ cu Regiunea de Dezvoltare Centru – peste 2600 şi Sud – peste 2300 lei.

Recent, odată cu iniţierea reformei de administrare fiscală, dar şi a catalizării proceselor de creare a unui climat investiţional favorabil regional, analiza profilului regional este mai mult decât oportună. Astfel, statisticile ne demonstrează că impozitele şi taxele colectate în municipiul Chişinău au o pondere mai mare de 60% din totalul naţional, locul doi fiind ocupat de raioanele din Nordul ţării şi locul trei – de către cele din Sud. Totodată, dacă facem abstracţie de capitală, studiile „SOROS Moldova” relevă că performanţa investiţională, raportată la regiuni, scoate în evidenţă un lider clar – teritoriile din Nordul republicii, care înregistrează mai mult de 2000 lei de investiţii/locuitor, urmate de Găgăuzia, apoi de Regiunea de Dezvoltare Centru (circa 1660 lei/locuitor) şi Regiunea de Dezvoltare Sud (circa 1300 lei/locuitor).

Avantajele locale contează

Din ce în ce mai des se manifestă întrunirile ştiinţifico-practice, politice şi instituţionale cu privire la dezvoltarea euro-regiunilor. În acest sens, regiunile de dezvoltare ale Moldovei au avantajul de a fi incluse în cadrul diverselor cooperări transfrontaliere. Câteva exemple – zona de Centru este parte a euro-regiunii „Siret-Prut-Nistru”, zona de Sud – a euro-regiunii „Dunărea de Jos”, iar zona de Nord face parte din două euro-regiuni.

Alocarea în anul curent a peste 174 de milioane de lei din Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională şi numărul destul de mare de proiecte prioritare (56) pentru perioada 2013-2015 nu face decât să demonstreze importanţa şi actualitatea unei abordări financiare.

Statisticile bat alarma

Pe fundalul unei atât de discutate situaţii cu privire la numărul de populaţie, când atestăm o diminuare generală, „polii” de dezvoltare regională au creşteri pe această filieră. Atât Chişinăul (care are o populaţie mai mare de 790 mii de locuitori), cât şi oraşele Bălţi şi Cahul au resimţit, în ultimii ani, un flux destul de mare al populaţiei, alimentat, preponderent, din populaţia de la sate, dar şi de nivelul natalităţii proprii.

Discrepanţa altor capitole pe regiuni antrenează şi mediul de afaceri, care este şi el afectat regional. Biroul Naţional de Statistică arată că în ultima perioadă, regiunea de Centru, având cel mai mare număr de agenţi economici, a înregistrat o diminuare mare a salariaţilor, numărul acestora scăzând cu aproape 4000 în 2011, comparativ cu 2010. Însă liderul veniturilor din vânzări nu este Regiunea Centru, ci Regiunea de Dezvoltare Nord (cu mai mult de 25 de miliarde de lei în anul 2011). Totodată, regiunea de Nord are serioase restanţe cu privire la numărul medicilor din instituţiile de profil, ea fiind unica regiune din ţară care a suferit diminuări a numărului de medici în cele mai recente perioade reflectate de statistici.

Pe lângă toate acestea, lipsa dezvoltării regionale generează migraţii interne destul de importante, de la sat la oraş, din spaţii defavorizate în centre raionale etc. Datele anului 2011 nu sunt încurajatoare în acest sens. Cantemir, Dubăsari şi Floreşti au fost raioanele cu cea mai mare rată de plecări (mai mult de 16 plecaţi la 1 mie de locuitori), iar oraşul Bălţi şi UTA Găgăuzia se află la polul opus, cu cea mai mică rată. O dinamică interesantă se reliefează asupra soldului migraţiei, care ne demonstrează că din cadrul regiunii de Nord, doar raionul Donduşeni a avut mai multe sosiri de populaţie decât plecări, restul raioanelor înregistrând pierderi serioase de locuitori, fapt atestat şi de către toate raioanele din zona de Sud a ţării.

Ce urmează?

Aşa cum dezvoltarea regională antrenează o ulterioară dezvoltare naţională, aceasta se bazează pe diminuarea dezechilibrelor regionale şi a corelării politicilor guvernamentale. Astfel, ar trebui să fim martorii unei realizări eficiente a obiectivelor de creştere şi dezvoltare economică regională, unde rolul cheie îl are administraţia publică locală, Agenţiile de Dezvoltare Regională, alţi parteneri implicaţi în aceste importante procese.

Nu în ultimul rând contează eficienţa gestionării programelor şi proiectelor de cooperare, a sporirii activităţii economice şi a reabilitării infrastructurii regionale, prin preluarea experienţei europene, dar şi mondiale.